Vulnerabilitatea în relații: când ești bun ești luat de prost? (Guest post Grațiela Vlad)

… Liniște….

… Atât de multă liniște încât balconul părea gol. Chiar și greierii care cântaseră până mai adineauri își țineau, parcă, respirația. Ultimele cuvinte aruncate în gol îi răniseră pe amândoi atât de puternic încât orice s-ar fi adăugat, de bine sau de rău, nu mai putea avea nicio valoare.

Scrumul ardea în continuare țigara care acum părea mai semnificativă decât relația lor… și odată cu el, lacrimile Ioanei au început să se izbească, neliniștite, de podea, cu mai multă forță decât o făcuseră vreodată.

Nu a mai plâns de mult. Nu și-a dat voie. Crescând într-o familie în care lacrimile erau semn de slăbiciune, să ajungi aici însemna deja că ai pierdut. Iar ea nu era o învinsă…

… de fel.

De fapt, poate că dacă și-ar fi dat voie să plângă mai des, relația lor nu ar mai fi fost un câmp de luptă pentru orgolii, o scenă dintr-un dans obscur în care niciunul dintre parteneri nu aude ritmul.

…

Am să întrerup imaginea aici… cu rugămintea să mă ierți, cititorule, pentru stângăcia cu care ți-am expus o imagine atât de familiară nouă, tuturor. Nu scriu proză, dar ascult suflete. Aceasta este meseria mea: În fiecare zi noi suflete rănite îmi spun povestea lor… și toate au un lucru în comun: credința eronată că succesul în viață este dat de cât de capabil ești să ascunzi acel Sine profund care e puțin cam slab și prostuț și are tendința să te facă de râs…

Toți suntem învățați din copilărie să facem asta.

Inițial poartă denumirea de educație, apoi, pe măsură ce normele se acumulează se transformă în maniere și, încet, încet, asemenea prințeselor condamnate să trăiască vieți de prizonieri în propriile castele goale de semnificație, sufletele noastre se pierd.

Așa devenim nimic altceva decât niște pereți goi, reci, încălziți superficial de tot felul de tehnologii acceptate social… dar plini de igrasie atât de groasă încât ne distruge simțurile.

Să plângi, să spui ce gândești cu adevărat și uneori chiar simplul fapt de a avea o opinie… sunt păcate într-o lume „civilizată” forțat. Nu ai voie să spui „nu”, să vrei altceva decât ceea ce strălucește și să aspiri spre simplitate. Căci dacă faci asta…

… Dacă faci asta…

… Ce se întâmplă?

Nu, pe bune: Ce se întâmplă?

Aștept un răspuns.

…

Fiecare din noi are alt răspuns. 

Este individual și reflectă propriile noastre dureri, trăiri și traume.

Noi nu avem traume pentru că am refulat prea multe lucruri, ci refulăm emoțiile tocmai pentru că avem traume.

Și de unde au apărut aceste traume?

Din faptul că nu am fost lăsați să ne explorăm vulnerabilitatea atunci când eram copii.

Ne loveam și trebuia să fim tari.

Eram duși forțat la bunici și plângeam până rămâneam fără respirație, alergând după mașina părinților… și eram considerați slabi.

Nu voiam să ieșim în evidență spunând un rol ce nu ni se potrivea la grădiniță… eram proști.

Eram mai sensibili decât fratele nostru care putea privi fără nicio remușcare cum bunicul tăia diverse animale… eram pămpălăi.

Nu ne plăcea să ne luptăm cu vecinii de scară sau să lovim animalele (numai fiindcă asta era cool)… o nouă etichetă ne era lipită în frunte…

… și mai apoi în conștiință.

Eram slabi. Și slăbiciunea am asociat-o eronat cu vulnerabilitatea. 

Să fii vulnerabil nu înseamnă să fii slab. Dimpotrivă! Înseamnă să fii suficient de puternic încât să accepți cine ești. Să te întorci la copilul din tine, să îi simți mirosul acela crud, finețea pielii și chiar ochii înroșiți de la prea multe lacrimi… și să îl îmbrățișezi. Să îi promiți că orice ar fi, vei fi acolo pentru el.

Și da, asta înseamnă să îți dai voie să plângi atunci când stomacul te doare prea tare, de la câte cuvinte răutăcioase ai înghițit și de la câte altele ai ținut în tine.

Să fii vulnerabil înseamnă să arunci acel pumn în perete, când întreg corpul îți este electrocutat de prea multele șocuri pe care le-ai luat, atunci când ai vrut să te faci înțeles.

Să fii vulnerabil poate însemna chiar să te oprești în mijlocul cursei, atunci când toată lumea aleargă haotic după premiu, dar tu simți că nu merită să te sacrifici pentru asta.

Vulnerabilitatea nu este un lucru de mândrie. Căci dacă te mândrești cu vulnerabilitatea ta înseamnă că nu ai înțeles esența. Mândria este a egoului. Este un semn de slăbiciune. Este egoul care se vede mai presus, care are nevoie de validare și care încă mai caută, nevrotic, răspunsuri în exterior.

Vulnerabilitatea, în antiteză cu mândria, înseamnă, de fapt, o întoarcere la sinele profund. La ceea ce se află în interior. La tine.

Acum, durerea este că majoritatea habar nu avem cine suntem. Nimeni nu ne învață asta. Nici acasă, nici la școală. Suntem învățați să fim politicoși, să îi respectăm pe ceilalți, să nu ne facem de râs și să fim cuminți. Dar cu noi cum rămâne?

Cine ne învață să ne urmăm visurile, făcând, totuși, distincția între ceea ce este bine și rău pentru noi, în contextul societății?

E complicat. Prea complicat (ai putea spune).

…

Dar în realitate nu este așa. Fiecare din noi este ghidat de alte legi. Secretul vulnerabilității este să fim suficient de capabili încât să învățăm limbajul nostru intern, dar să fim apți să oferim și o traducere potrivită celor din jur.

Uneori să fii vulnerabil înseamnă să ai mai puțini prieteni. Dar asta este bine…

… pentru că într-o lume modernă, cantitatea nu înseamnă nimic. Cu puțin efort poți avea mult.

Ce contează, însă, cu adevărat, este calitatea.

Așa că te las întrebându-te (și chiar te rog să îți dai acest răspuns)… ce relație ai putea salva dacă ți-ai da voie să fii vulnerabil și să nu mai filtrezi nimic?

PS: Eu am învățat să fiu vulnerabilă așa:

Grațiela este omul cu o tărie interioară superioară, tărie dobândită din experiențele în care a fost vulnerabilă. Am descoperit-o în cadrul competiției SuperBlog. Încrederea de sine pe care o afișa, era molipsitoare. Cu timpul i-am descoperit postările de pe YouTube și am ascultat-o cu mare drag de fiecare dată. Blogul ei gratielavlad.ro adăpostește subiecte de o mare diversitate. Mămică, soție, antreprenor, blogger, vlogger… Grațiela.