Când vine timpul să fii vulnerabil (Guest post Mona Rusinescu)

Cum se poate începe un text în care îți propui să vorbești despre lucrurile pe care ai luptat ani întregi să le ții ascunse? Părți din tine care nu credeai că au ce căuta a fi expuse lumii, cu atât mai mult să se vorbească despre ele? Nu cred să existe o formulă potrivită, cum nici nu mai cred că a mătura adevăruri sub covor e o soluție.

Am fost și sunt vulnerabilă! Pot fi rănită cu ușurință. Am avut și am în continuare părți slabe, defectuoase, criticabile, exact așa cum spune dicționarul. Dar am ales să accept asta, să mă vindec de rușine și să mă întorc la mine, dezvelită de prejudecăți și acuze. Să privesc în față trecutul, să trăiesc acumul și să nu mă mai tem de viitor.

M-am scuturat de toată această frică de a mă arăta lumii și în momentele mele mai puțin bune, cu bucăți de realitate nu tocmai plăcute, odată ce m-am lăsat sufocată de ea. A fost o vreme în care am fost convinsă că trăiesc marea minciună a vieții mele! Și tiranul, care îmi distorsiona realitatea, care mă hrănea cu neadevăruri și mă făcea să-i dau inutilității mele cele mai diverse forme, era compus chiar din oamenii care mă iubeau. Oricât m-am luptat, oricât am atacat și pe urmă am fugit, oricât m-am plâns și pe urmă am suferit, ei au continuat să mă încurajeze cu aceleași minciuni.

Ești frumoasă!

Conform tiparelor de frumusețe nu am fost niciodată. Dar oamenii care mă iubeau îmi repetau asta mereu și eu îi credeam.

Însă când corpul mi s-a transformat în timp, când semne, riduri și pete îmi păreau că îmi arată zilnic că ceea ce observ e doar începutul unei degradări și niciodată nu voi mai fi cum am fost, i-am acuzat de înșelăciune!

Am urlat la ei că mint, că mă mint, că nu mă iubesc! Pentru că oamenii care te iubesc nu îți repetă în fiecare zi minciuni. Și oricât am auzit în continuare: „Ești frumoasă!”, aceste cuvinte nu m-au mai definit. M-am transformat într-o urâtă!

Ești deșteaptă!

Totul a părut să îmi vină ușor în viață. Note bune, rezultate frumoase, facultatea dorită. Un avânt și o capacitate de a absorbi informații mulțumitoare, de aceea i-am crezut pe cei dragi când îmi spuneau: „Ești deșteaptă!”

Însă când mi s-a spus că nu am față de doctor, că nu am dreptul să gândesc, că dacă veneam îmbrăcată în fustă, altfel ar fi stat lucrurile, atunci am început să mă îndoiesc. Iar când am avut parte de un eșec răsunător, am știut că din nou mi s-au vândut doar minciuni.

Și iar m-am luat la trântă cu iubirea cu care se încăpățânau să mă înconjoare! Și iar i-am alungat, încercând cu disperare să le arăt cât sunt de mincinoși! Eu sunt o proastă că m-am lăsat frântă!

Ești puternică!

Pe aceasta am vrut să o cred! Am ținut cu dinții de ea! Minciuna mea cea mai frumoasă… Am putut accepta că sunt urâtă și proastă, dar nu că sunt slabă! Eu am fost și sunt o supraviețuitoare!

Însă când într-o dimineață am ajuns să fug de mine însămi, după ce mi-am băut toată mizeria unor decizii necugetate, am început cu adevărat să plâng. M-am întors sfârșită în brațele iubirii și i-am spus: „Am nevoie de ajutor!”.

Au fost cele mai grele cuvinte pe care le-am rostit vreodată. Când m-a luat în brațe, m-am simțit neputincioasă. Însă când mi-am ridicat fruntea și m-am privit în ochii lui, mi-am dat seama că singura persoană mincinoasă am fost eu. Eu m-am mințit că totul este bine, că îmi e bine, că pot să trec singură peste asta. Că nu sufăr de depresie! Pentru că, nu-i așa? Cum să fii în depresie când ai totul?

El și toți cei care mă iubeau mi-au zis doar adevărul. Eram frumoasă și deșteaptă. Ei chiar așa mă vedeau și mă simțeau. Și în momentul când am acceptat că am o problemă și am încetat să mă lupt de una singură, am devenit puternică!

Există o poveste atribuită doamnei antropolog Margaret Mead pe care o consider extrem de potrivită ca încheiere a unui text în care mi-am propus să vorbesc despre lucrurile pe care am luptat ani întregi să le țin ascunse.

Întrebată de către o studentă ce anume consideră că a fost primul semn de civilizație care a putut fi observat la o populație străveche, răspunsul a fost unul neașteptat. Nu a amintit despre arta meșteșugului sau primele semne de comunicare. Celebra antropolog a spus: descoperirea unui femur cu o fractură vindecată. Oricine știe că în sălbăticie, un picior rupt înseamnă moarte. Faptul că cineva și-a fracturat femurul, dar a supraviețuit, suficient timp cât fractura să apuce să se vindece, arată că cineva l-a îngrijit. Cineva a ales să îl care într-un adăpost, să îl hrănească și să îi fie alături până și-a revenit. Cineva nu l-a lăsat să moară.

Când ajuți pe cineva aflat în dificultate este momentul când civilizația unei societăți începe.

Margaret Mead

Să fii vulnerabil

Omenirea a progresat inimaginabil și probabil va continua să o facă. Însă când, la un moment dat, se va putea face o radiografie a unui suflet, pe ea aș vrea să se poată observa semne clare de dureri și suferințe vindecate. Asta va însemna că acel om a avut curaj să fie vulnerabil, a cerut ajutorul și cineva a vrut să îi fie alături și l-a sprijinit până și-a revenit. Va fi dovada că am evoluat, cu adevărat, ca oameni, că am ales iubirea și ea ne-a primit înapoi.

Mona este un om frumos. Poate nu este acea femeie cu frumusețe din reviste, însă sufletul și felul în care își da jos fiecare petală a sufletului ei, o fac pe aceasta una dintre cele mai frumoase femei. Sunt oameni de care ne îndrăgostim atunci când îi auzim cum vorbesc. Pe Mona o iubești pentru ceea ce scrie. Un doctor transformat în artist de cuvinte, asta este ea. Pentru mai multe articole scrise cu suflet și din suflet, vă invit în căsuța ei ocartenescrisa.ro.