Vulnerabilitatea e putere (Guest post – Gălăgie’n Cap)

Cum mă văd ceilalți?

La o primă privire înăuntrul meu, oamenii care nu-mi știu metehnele și experiențele, care mă întâlnesc întâia dată, pot afirma, în proporție de 80%, că sunt un om puternic, un stâlp. Mulți mi-au spus, de-a lungul timpului, că par chiar nesuferită și inabordabilă. Cu aere de superioritate și cu bățu’ replicilor acide gata de atac. Ca un Scorpion adevărat ce mă aflu prin plimbarea asta numită viață.

Toate cele de mai sus sunt diverse măști pe care le-am acordat interiorului și le-am expus pe exterior, menite să ascundă (în primul rând de propria-mi persoană) ceea ce sunt de drept după toate aventurile în care m-a aruncat călătoria prin ani. Oscilez între o sensibilitate bolnăvicioasă care aproape că m-a îngropat de multe ori și o putere care o face și pe Xena să pălească.

Vulnerabilitatea în iubire

Iubirea e cea care mă face vulnerabilă, în primul rând. M-am aruncat în toate relațiile (puține și scurte, ce-i drept, până la Andrei) cu capul înainte. Îndrăgostirea era un proces de semi-lobotomizare în care pluteam pe norișorii inconștienței cu drag mare de aventură. Mi-au plăcut, mai ales, călătoriile emoționale, începuturile și mă lăsam dusă de val. Mi-am luat-o peste bot de fiecare dată, dar de fiecare dată. Și, cu toate astea, conștientă (de data asta) mă aruncam cu capul înainte cu ocazia fiecărui nou început.

Pentru mine nu a existat niciodată “O iau mai ușurel, ca să nu mi-o iau, să nu sufăr”. Pentru că pentru mine și suferința aia era importantă. Dacă era s-o trăiesc, trebuia să fie cu plin. Să simt fiecare etapă a durerii, fiecare abandon, conștient.

Mi se părea o pierdere imensă să mă rețin, să fiu precaută, să nu-mi permit să fiu vulnerabilă. Asta-i viața, înșiruirea asta de experiențe fericite și dureroase, trecerea prin proces, vindecarea și lecțiile. Dar, mai ales, bucuria. Există bucurie în vulnerabilitate. Un om vulnerabil simte înzecit față de cel care se vrea puternic, care-și înfrânează pornirile spre a trăi cu totul, de frica finalului.

Sunt mamă. TREBUIE să fiu mereu puternică. Sau nu…

Am făcut de câteva ori greșeala de a mă abține să-mi exprim durerile, furiile, în fața copilului meu. Pentru că îmi doream ca el să știe că are o mamă puternică. Puternică tot timpul, un stâlp, un zid care îl va proteja mereu. Și-apoi mi-am dat seama că e, cumva, o minciună. Că nu sunt autentică nici măcar cu propriul copil. Și am plâns și i-am explicat care mi-e durerea, și mi-am exprimat furiile și l-am făcut să înțeleagă că simt nevoia să eliberez tensiunea care mi s-a strâns pe dinăuntru. Și că e mai sănătos să o faci, decât să ascunzi și să te arăți celorlalți cu masca lui “totul e perfect”.

Ultima dată, recent, am plâns o zi întreagă. Pentru că mă sfâșia durerea pierderii lui Bubu, cățelul nostru bătrânel de 15 ani, pe care l-am iubit cu toții ca pe un membru foarte prețios al familiei. Binele pe care ni l-a făcut când a intrat în viața noastră cu greu poate fi egalat de unii oameni. Și da, Matei m-a văzut plângând. Mult și sfâșiată de durere. Dar i-am explicat de ce. Și cum mă ajută să mai scad din presiunea din interior, și cum e ok să fim vulnerabili în fața situațiilor de genul ăsta, să ne lăsăm să suferim, să jelim.

M-am arătat vulnerabilă copilului meu pentru ca el să învețe că viața e compusă din tot felul de experiențe. Plăcute sau dureroase. Și că, mai degrabă, trebuie să fim autentici, nu puternici. Puternici mereu sunt super-eroii din desenele lui animate, nu oamenii. Și e în regulă să vărsăm lacrimi liber, să scoatem spre exterior din trăirile care ne macină sufletul. 

Puterea de-a cere ajutorul

Depresia e o vulnerabilitate. Un punct slab. Dar al celui care o trăiește. Să te arăți celorlalți cu tot cu ea și să ceri ajutor nu e. Dacă ajungi să crezi că luptându-te cu ea singur, fără să te știe și ajute nimeni, ești puternic, e o capcană. Puterea stă în a cere un umăr pe care să te sprijini, niște brațe care să te susțină, câteva inimi care să îți arate drumul înapoi către a ta.

Vulnerabilitatea e putere!

Pe Mirela, Gălăgia noastră, o cunosc din cadrul competiției SuperBlog. Ne-a cucerit pe toți cu replicile ei pline de umor și autoironie. Este un un deosebit și un maratonist în devenire. Dacă eu m-am lăsat momentan, am consolarea că ea va ajunge un Murakami al României.

O puteți urmări pe blogul ei: galagieincap.com.

Sursă foto: arhivă personală și Christal Yuen pentru Unsplash.com