Copiii războiului din Siria

Despre războiul din Siria am auzit la știrile televizate. S-a pus mereu accentul doar pe război, pe conflict, dar mai puțin pe cei care supraviețuiesc și sunt condamnați la o viață grea. Afectați de acest război nu sunt numai musulmanii de aici, ci și kurzii sau yazidiții cum li se mai spune. Dacă vreți să aflați mai multe detalii despre ei și despre acest război, vă invit să citiți cartea Povestea Faridei. Fata care a învins Isis.

Pe Ahmad Masoum Kousa l-am cunoscut prin intermediul Jamillei Azazi care a distribuit pe Facebook pozele lui, poze care te lasă fără cuvinte. În fața tragediei văzute în poze nu mai poți spune nimic. Cuvintele de încurajare sau milă nu ajută. Este un tânăr talentat, care încearcă să prezinte ceea ce nu poate fi transmis într-un material televizat sau trăit de cineva din afară.

Nu am vrut să privesc doar pozele și să mă gândesc cât de greu o duc. Mi-am luat inima în dinți și i-am scris lui Ahmad. De curând anunțase că vrea să renunțe la fotografie și la postări. Era descurajat de faptul că nu mai reușește să transmită mesajul din fotografiile lui publicului de pe Facebook, că viața oamenilor de acolo nu se schimbă cu nimic.

L-am întrebat dacă îmi permite să-i iau un interviu, atât cât mă descurc pentru că nu sunt jurnalist, ci doar un simplu blogger, și să duc mai departe mesajul lui. I-a plăcut ideea și a acceptat cu drag.

Dacă considerați că nu am pus întrebările potrivite și nici el nu mi-a oferit răspunsurile, vă anunț că mi-a fost foarte greu. L-am privit pe Ahmad că pe un cristal prețios și am umblat cu grijă cu sufletul lui. Nu am vrut să fiu indiscretă și să-l rănesc. Am acceptat doar ce a putut să-mi spună și am sperat că publicul meu cititor va înțelege ceea ce ne-a transmis el.

Întrebare: Cine este Ahmad, cel din spatele fotografiilor sale? Spune-mi mai multe despre tine.

Ahmad: Ahmed Kousa este un fotograf sirian care face documentare. Locuiesc în Siria de când m-am născut. M-am maturizat în război și i-am studiat urmările. Ca orice copil aveam dorința de a avea un telefon cu care să fotografiez, dar eram diferit de ei prin faptul că m-am născut în Siria, așa că am fotografiat aproximativ un an cu telefonul mamei mele. Dorința mea pentru fotografie a crescut, așa că mi-am cumpărat primul meu telefon mobil în 2017.

Î: Ești student. Cum este viața unui student sirian?

A: Da, studiez la Facultatea de Inginerie civilă din cadrul Universității Al Furat. După ce termin cursurile, merg și la serviciu (este angajat la un magazin).

Mi-am permis să-l întreb cât de costisitoare este viața unui student sirian, pentru a face o comparație cu prețurile din România. Mi-a spus că în fiecare lună plătește aproximativ 150 $ (100 $ = 300,000 bani sirieni) pentru studii, cazare și mâncare. Când l-am întrebat dacă reușește să câștige acești bani la serviciu, mi-a răspuns că lucrează și extra.

Pentru un student din România pot fi bani mulți sau puțini, depinde cât de mult îl susțin și părinții.

Î: Când a început pasiunea ta pentru fotografie? Cu ce realizezi aceste fotografii?

A: Am fost un fan al documentarele despre viața supraviețuitorilor războiului, “Copiii războiului din Siria”. Acest lucru îmi era imposibil cu telefonul meu mobil. Am început să-i întreb pe cei care aveau aparate foto profesionale cum aș putea să-mi cumpăr unul, cum aș putea să fac bani. Într-o zi mi-am făcut curaj și l-am întrebat pe Instagram pe un fotograf profesionist. Acesta mi-a răspuns: “Cu banii câștigați de mine!”. Am fost șocat când am auzit această frază, pentru că acest lucru este imposibil în țara mea, însă trebuia să mă mulțumesc cu acest răspuns.

Mi-am strâns toți banii timp de doi ani. Odată, tatăl meu mi-a dat o sumă de bani pentru a-mi cumpăra niște haine, însă am păstrat banii și i-am spus că hainele mele vechi sunt încă bune, și că trebuie să-mi cumpăr un aparat foto indiferent cât ar costa. Am pus acești bani la pușculiță, cu speranța (aproape inexistentă) că îmi voi cumpăra un aparat foto într-o bună zi.

Nu voi uita niciodată ziua în care mi-am cumpărat Canon 750d în 2019, zi în care visul meu s-a împlinit. Am fost trist în același timp, pentru că eu și camera mea eram martorii suferinței oamenilor, dar bucuria că pot arăta toată această suferință, că oamenii pot vedea prin intermediul fotografiilor mele, mi-a umplut inima de bucurie. Am numit-o “arma mea”.

Am vrut să duc acest război cu arma mea letală, cea care spune realitatea sirienilor săraci și strămutați. Scopul meu a fost și este, în continuare, să țin sirienii și Siria nemuritori în memoria lumii, și să arat cum am suferit și am luptat pentru a supraviețui, astfel încât fiecare om, fiecare ușă pe care o veți deschide va avea o poveste de spus.

De asemenea, am realizat documentare pentru cazurile umanitare din această tabără de refugiați, iar în urma anchetelor viața lor s-a schimbat.

Î: Am văzut o postare de-a ta, în care anunțai că te lași de fotografie, că nu vei mai arăta nimic. A fost un moment de slăbiciune?

A: Da, a fost un moment de slăbiciune, un moment în care am crezut că munca mea este în zadar. Mi-am revenit însă și mi-am dat seama că fotografiile mele trebuie să arate în continuare viața noastră, viața acestor oameni. Mi-am jurat că atâta timp cât voi trăi, voi păstra vie memoria acestor oameni.

Î: Ești aproape de copii, îi fotografiezi, cum văd ei războiul? Au rămas ei copii sau sufletul lor s-a maturizat timpuriu?

A: Cred că s-ar simți jigniți să-i numim copii. Sufletele lor s-au maturizat cu prima bombă care a explodat. Ceea ce vedem în ochii lor, nu poate fi transpus în cuvinte. Majoritatea copiilor lucrează cât este ziua de lungă pentru a câștiga niște bani, pentru a-și asigura măcar o masă. Multe fetițe au luat locul mamelor, pentru că acestea au grijă de frații lor, sunt ca niște mame pentru ei. Poate s-au născut în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit!

Î: Având în vedere situația grea de acolo, acum mai este și pandemie. Cum este gestionată această situație acolo? Am văzut în pozele tale copii care merg la școală și care poartă măști improvizate. Cursurile se mai țin? Este cineva care le predă acestor copii?

A: Da, copiii merg la școală, însă doar o parte dintre ei poartă mască. Nu mulți își permit să-și procure o mască și să o schimbe la 5-6 ore. Sunt profesori/învățători care încă vin la școală, însă majoritatea nu au foarte multe informații despre COVID 19.

Având în vedere situația grea de acolo, mijloacele de igiena inexistente în tabăra, cu greu i-ar ajuta purtatul măștilor. M-a uimit dorința acestor copii care merg la școală, care găsesc un refugiu acolo, care pentru câteva ore uită că sunt acolo…

Î: Aș vrea să alegi 3 fotografii din toate pe care le-ai făcut și a căror poveste te-a impresionat. Care ar fi acestea? Noi, cititorii tăi, rămânem fără cuvinte de fiecare dată când postezi ceva și nu înțelegem mereu ce se află dincolo de acele imagini.

A: Da, toate fotografiile îmi sunt dragi, toate au câte o poveste. Am să le aleg pe acelea a căror poveste trebuie spusă.

Aceasta este o femeie din Deir Ezzor strămutată în orașul Amouda. Soțul ei vorbea despre viața luxoasă, fără griji, pe care o trăiau în orașul lor înainte de începerea războiului. Vorbea despre casa lui, cum arăta aceasta înainte de a fi bombardată. În timp ce-l ascultam, mi-a atras atenția soția lui care plângea amar pentru tot ce li se întâmplă acum, viața grea pe care sunt nevoiți să o înfrunte acum. Aceștia locuiesc într-un loc, în care nicio persoană nu ar trebui să locuiască.

Această fetiță de zece ani a supraviețuit miraculos războiului. Orașul ei, Deir Ezzor, a fost bombardat și a pierdut tot. A reușit să-și salveze doar păpușa, dar este păpușa ei preferată, spartă care, la fel ca și ea, a suferit de pe urma războiului. Este doar un exemplu, pentru că sunt foarte mulți copii ca și ea, copii care au suferit în urma bombardamentelor din Deir Ezzor.

Auzind despre aceste bombardamente frecvente, l-am întrebat pe Ahmad dacă orașul unde merge el la facultate este mai sigur. Mi-a răspuns că niciun oraș nu mai este sigur în Siria, și Turcia amenință că o să intre cu forța peste ei, că vor să le ia pământul, identitatea.

Nu de puține ori, atât eu cât și Ahmad, ne-am oprit pentru că nu ne mai găseam cuvintele, simțeam cum nodul din gât se transformă în lacrimi. Este totul atât de nedrept, atât de crud, atât de “neomenesc”.

Suleiman este un copil strămutat din Margoda, care locuiește împreună cu familia într-un cort la granița turcă din Amoda și care suferă de sindromul Down. Are 4 ani, iar mama lui nu a putut să beneficieze de asistență medicală, să știe că bebelușul din pântecul ei este fată sau băiat, sau că are probleme de sănătate. Mama a avut un șoc foarte mare când a născut și l-a văzut pe Suleiman.

La început părinții au dat tot ce aveau pentru îngrijirea lui Suleiman, pentru a-i asigura o viață cât de cât normală. Doi ani mai târziu, din cauza acestui război, au fost nevoiți să se mute din satul lor și să se întoarcă la Amouda pentru a fi întâmpinați de un cort mizerabil, să trăiască neajutorați. Acum locuiesc în acest cort de opt luni. Suleiman are nevoie de asistență, însă părinții nu au cum să-i asigure acest lucru.

Î: Crezi că oamenii care îți văd fotografiile înțeleg drama prin care treceți voi? Am observat că primești foarte multe aprecieri, este suficient pentru tine?

A: Sunt oameni care au apreciat fotografiile mele. Majoritatea îmi oferă sprijin moral și, uneori, material pentru refugiații din tabără. Alții ar putea să se rușineze, să descopere adevărul și să spună: “Nu poți face vocea tinerilor fie auzită, să ajungă la toată lumea, la urechile celor care ar trebui să audă”.

Am publicat poveștile acestor oameni încă din 2017, doar pe rețelele de socializare, dar acest lucru nu este suficient. Unele povești sunt citite doar de câțiva, deși sunt importante. Poate că povestea lor ar trebui publicată pe o scară mai largă!

Asta i-am promis și lui Ahmad, că voi transmite mesajul lui mai departe, către publicul din România. Poate că cineva va transmite mesajul meu mai departe. Poate că cineva care are mai multă autoritate va vedea dincolo de cuvinte, dincolo de poze și va putea să-i ofere atât lui cât și acestor refugiați un dram de fericire.

Î: Văd din fotografiile tale în ce condiții trăiesc acești oameni. Ce fac ei să-și asigure hrana de zi cu zi?

A: Unii dintre ei ajută la colectarea plasticului, alții au grijă de turmele de oi. Sunt câțiva care au și propriile turme de oi și se îndeletnicesc cu asta. Acești copii, acești oameni, muncesc toată ziua și primesc doar 1 $ pe zi, în condițiile în care mâncarea lor depășește 4 $.

Ahmad mi-a mărturisit că din bănuții lui, și așa puțini, de multe ori le cumpără mâncare și jucării acestor copilași oropsiți de soartă. În fiecare weekend se duce să-și viziteze familia, părinții și fratele mai mic, pentru că ceilalți frați ai lui sunt plecați în Europa. Când l-am întrebat dacă ar pleca în altă țară, mi-a răspuns că a făcut 2 ani de facultate și mai are încă 3 ani.

Nu am revenit asupra întrebării, pentru că de foarte multe ori, trebuie să deduci răspunsul din vorbele celuilalt. Nu pot să-mi imaginez cum este să fii dezrădăcinat, cum trebuie să fie să-ți părăsești țara, să-ți părăsești părinții, să-ți părăsești locurile în care te-ai născut.

Î: Având în vedere existența acestei tabere de refugiați din Al-Haska-Amouda, au încercat aceste organizații internaționale precum UNICEF sau Crucea Roșie să ia legătura cu cineva de acolo?

A: Eu anchetez/documentez viețile a aproape o sută de familii și văd dificultățile cu care se confruntă. Nu am fost contactați niciodată de UNICEF sau Crucea Roșie.

Î: Mai pot acești oameni să îndure atât? Mai aveți putere?

A: Pacea și siguranța trebuie restabilite cât mai curând. Am pierdut destui oameni și prieteni. Ne-au fost luate drepturile și libertățile. Ne-a fost distrus sufletul și în fiecare zi murim de o mie de ori.

Când mergem să cumpărăm pâine și suntem surprinși de un atac, murim o dată. Când mergem să cumpărăm o butelie cu gaz pentru o sumă fantastică, murim încă o dată. Când energia electrică se stinge în ajunul Anului Nou, murim încă o dată. Și nu în ultimul rând, când îi văd pe cei sfâșiați de suferință, de război, pe cei care trăiesc în sărăcie și fără adăpost, mor de o mie de ori.

Povestea lui Ahmad este cutremurătoare. Îmi doresc să putem face mai multe pentru el și pentru acești copilași. Am început cu transmiterea mesajului său prin intermediul blogului. Vreau să iau legătura și cu câteva organizații.

Vă invit să-l urmăriți astfel:

• Profilul personal de Facebook
• Instagram
• Tumblr.